s. f. formă de guvernământ în care autoritatea, considerată ca emanând de la Dumnezeu, este exercitată de cler; stat cu o astfel de formă. (< fr. théocratie)

f. (vgr. theokratia, d. théos, Dumnezeŭ, și krátos, putere). Formă de guvern în care suveranu saŭ miniștriĭ îs considerațĭ că conduc după voința luĭ Dumnezeŭ (ca la vechiĭ Jidanĭ).

(te-o-cra-) adj. m., art. teocrațía, g.-d. art. teocrațíei; pl. teocrațíi, art. teocrațíile

f. formă de guvern în care capii Statului comandă în numele divinității: guvernul judecătorilor, la vechii Evrei, era o teocrație.

s.f. Regim politic în care conducerea statului aparține unor persoane alese prin cens. V. plutocrație. [Gen. -iei. / < fr. timocratie, cf. gr. time – valoare, kratos – putere].

s. f. formă de guvernământ în care conducerea statului aparține celor mai bogați cetățeni; plutocrație. (< fr. timocratie)

s. f. (astrol.) triunghi, pe cercul planetar, format de cele patru semne de aceeași natură (foc, pământ, aer, apă). (< fr. trigonocratie)

s. f. Putere întemeiată pe supremație maritimă; stăpânire asupra mărilor. – Din fr. thalassocratie.

s.f. Putere maritimă mare; stăpânire asupra mărilor. [Gen. -iei. / < fr. thalassocratie, cf. gr. thalassa – mare, kratos – putere].

s. f. 1. stăpânire asupra mărilor. 2. putere întemeiată pe supremație maritimă. (< fr. thalassocratie)